O rețetă delicioasă de pui prăjit japonez „Nanban”, cu adevărat aparte

4.97/5 (26)

Puiul prăjit este genul de rețetă de care nu te saturi niciodată. Iar dacă ai gustat deja puiul karaage, e cu atât mai greu să reziști variantei Nanban.

Karaage este, la origine, o tehnică de bucătărie tipic japoneză care constă în prăjirea cărnii, cel mai adesea a puiului, în ulei. Rețeta de aici vă invită să (re)descoperiți un pui fraged și crocant în același timp, completat de un sos Nanban și un sos tartar bogate și memorabile!

Ebi fry - rețetă autentică - imagine de antet — Veți înțelege imediat de ce, dar ebi fry are multe în comun cu puiul nanban

Ce este puiul Nanban?

Știm cu toții că există nenumărate rețete de pui prăjit. Tocmai aminteam de puiul Karaage, dar în alte bucătării ale lumii mai avem și puiul prăjit chinezesc, varianta cantoneză sau cea coreeană.

Ne putem gândi și la puiul Soo Guy sau la puiul Katsu. Toate acestea arată, până la urmă, cât de mult iubim puiul prăjit. Iar ceea ce ne cucerește este interiorul lui fraged și suculent, care rămâne totodată foarte crocant la exterior.

Katsu curry pe fundal de lemn — Faimosul katsu curry este o combinație pe cât de delicioasă, pe atât de intrigantă

Dar ce anume face puiul Nanban (チキン南蛮) atât de diferit de celelalte? Totul stă în crustă. În general, se spune că karaage este mai crocant la exterior decât nanbanul. Aș merge chiar mai departe: nanbanul este mai pufos și mai fraged.

Secretul stă, așadar, în amestecul de făină și ou care acoperă puiul. Tocmai de aceea, el este mai puțin uscat decât alte rețete de pui prăjit cu o crustă clasică. Învelișul rămâne fin și ușor, iar carnea se impregnează perfect cu sare și piper… este pur și simplu delicioasă. Iar despre sosul „tartar” care însoțește totul nici nu mai spunem.

O altă diferență notabilă este că nici etapele de pregătire nu sunt aceleași. Dacă punem din nou față în față Nanbanul și Karaage, observăm că pașii sunt inversați.

Miso katsu pe fundal de lemn — Faimosul donburi miso katsu poate fi făcut și cu pui

În timp ce karaage se marinează mai întâi într-un amestec de sos de soia și sake, apoi se prăjește, nanbanul este mai întâi prăjit, apoi îmbrăcat în sos Nanban și trecut prin sos tartar.

Surprinzător, știu. Nu întâmplător, în Japonia, termenul „Nanban”, chiar dacă nu a avut mereu sensul de astăzi, desemnează înainte de toate ceva străin, dar totodată foarte plăcut și, în cazul de față, de-a dreptul apetisant. Atât de apetisant, încât în Japonia este genul de rețetă pusă adesea în cutiile bento. Până la urmă, puiul Nanban este o alegere excelentă!

De unde vine puiul Nanban?

Puiul Nanban este o specialitate originară din Miyazaki, pe insula Kyushu. Această prefectură este adesea considerată adevărata patrie a Nanbanului; de altfel, mulți internauți spun că acolo este pregătit cel mai bine.

Așa cum spuneam, la început, „Nanban” nu avea deloc o conotație prea plăcută. Pe scurt, termenul este asociat direct cu epoca comerțului Nanban, adică „epoca comerțului cu Barbarii din Sud”. Traducerea dă, într-adevăr, puțin fiori, mai ales privită din prezent.

Până în secolul al XVI-lea, termenul „Nanban” desemna mai ales populațiile din sudul Asiei, fără prea multă curtoazie. Abia odată cu sosirea călătorilor europeni pe teritoriul japonez, cuvântul capătă o nuanță subtil diferită.

Hambagu japonez pe o farfurie albă, pe fundal de lemn — Hambagu este un alt preparat inspirat din străinătate… vă las să ghiciți de unde

Pentru că flotele care veneau din sud și obiceiurile navigatorilor le erau încă necunoscute japonezilor (și au fost multă vreme privite cu suspiciune), „Nanban” a devenit treptat un termen generic pentru orice lucru străin, dar remarcabil, ba chiar atrăgător. Erau, până la urmă, primele tatonări ale schimburilor comerciale și culturale.

În cazul de față, vorbim despre o legătură istorică cu Portugalia, unde este relativ frecvent ca alimentele să fie înmuiate într-un sos dulce-acrișor pe bază de oțet. Tempura, un preparat deopotrivă portughez și japonez, este și ea un exemplu frumos al acestei moșteniri!

Cât despre preparatul în sine, se spune că ar fi apărut în anii ’50, în orașul Nabeoka (tot în prefectura Miyazaki, așadar). Sosul tartar nu exista încă în forma în care îl cunoaștem astăzi, dar preparatul a rămas, în linii mari, același.

Pe de altă parte, în Japonia, Nanban desemnează și preparatele care conțin ardei iute. Unii chiar adaugă ardei iute în sosul Nanban, însă nu este cazul rețetei pe care v-o prezint astăzi.

Ingredientele principale ale puiului Nanban

Ingrediente pentru pui Nanban pe fundal de lemn

Puiul: pentru puiul Nanban se folosesc, de obicei, pulpe superioare dezosate. Sunt fragede și relativ ușor de pregătit.

Oțetul de orez: pentru că puiul are un gust delicat, este fraged și are o crustă bogată, oțetul de orez echilibrează preparatul cu note acide fine. Pe scurt, este elementul care armonizează aromele dulce-acrișoare ale farfuriei.

Sosul de soia light: cum puiul Nanban este un preparat dulce-acrișor, sosul de soia aduce o notă sărată care echilibrează contrastul pronunțat dintre dulce și acru. În plus, pentru că puiul este trecut prin sosul Nanban abia la finalul pregătirii, sosul de soia light rămâne ideal pentru acest tip de utilizare.

Ouăle: se folosesc, desigur, la prepararea sosului tartar, dar și pentru crusta puiului. Aici se află, de fapt, marea diferență față de alte rețete de pui prăjit. Ideea este să dați puiul mai întâi prin făină, apoi prin ou bătut, chiar înainte de prăjire. Veți obține astfel o crustă fină și ușoară, care absoarbe foarte bine sosul și marinada.

Sfaturi pentru un pui Nanban reușit

Mulți se întreabă ce parte a puiului se potrivește cel mai bine pentru puiul Nanban. Așadar: pieptul sau pulpele?

Personal, prefer varianta cu pulpe superioare de pui. Pieptul poate fi mai uscat și mai puțin gustos, în timp ce pulpa superioară este mai grasă și oferă mai multă savoare.

Singurul avantaj al pieptului este că poate fi, într-adevăr, mai ușor de bătut cu ciocanul. Totuși, în ambele cazuri, este doar o etapă preliminară menită să dea cărnii o grosime uniformă, așa că efortul rămâne, în mare, același.