Ceaiul negru, explicat: ceaiul roșu chinezesc

Când vorbim despre ceai, ne gândim adesea la ceaiul negru, emblematic pentru cultura engleză. Totuși, originile lui se află în Asia.

Cum se face, totuși, că această băutură asiatică a cucerit Regatul Unit? Cum se savurează cel mai bine? Ce avantaje oferă în bucătărie și pentru sănătate? În acest articol, răspundem la toate aceste întrebări și explorăm, totodată, și alte fațete ale ceaiului negru.

Ce este ceaiul negru?

Cunoscută științific sub numele de Camellia sinensis, această plantă stă la baza mai multor tipuri de ceai: ceai verde, ceai alb, ceai oolong și ceai negru.

Există două metode principale de producție a ceaiului negru:

Metoda ortodoxă: Această tehnică folosește frunze de ceai întregi sau ușor zdrobite. După recoltare, frunzele sunt uscate și rulate în moduri diferite (pentru a afla mai multe, consultați articolul nostru despre ceaiul verde cu iasomie). Apoi sunt oxidate sau fermentate, pentru a obține culoarea și aroma lor distinctivă. La final, sunt încălzite pentru a opri procesul de oxidare, înainte de a fi păstrate.

Metoda CTC (Crush-Tear-Curl): Mai rapidă decât metoda ortodoxă, această tehnică presupune tăierea frunzelor de ceai în bucăți mici, în locul rulării lor. Apoi sunt oxidate rapid, ceea ce le conferă o aromă intensă. Metoda este deosebit de potrivită pentru producția industrială, deoarece facilitează ambalarea ceaiului în pliculețe.

În funcție de procesul de producție, culoarea ceaiului negru poate varia de la brun închis până la negru. Odată infuzat, poate căpăta nuanțe de chihlimbar, portocaliu sau roșiatic, de unde și denumirea de „ceai roșu chinezesc”. Așadar, ceaiul negru nu este, în mod strict, negru!

Diferitele varietăți de ceai negru

Ceaiul negru poate fi obținut din două varietăți ale plantei Camellia sinensis: Camellia sinensis var. sinensis și Camellia sinensis var. assamica. Prima varietate are frunze mai mici și preferă un climat luminos, uscat și răcoros, ceea ce explică prezența ei mai ales în regiunile montane.

Cea de-a doua, folosită în special pentru producția de ceai negru, oferă o aromă mai intensă și se adaptează bine la căldura și umiditatea specifice pădurilor subtropicale.

Originea ceaiului negru

Ceaiul negru a apărut în China la sfârșitul secolului al XVI-lea, între sfârșitul dinastiei Ming și începutul dinastiei Qing. Potrivit unei legende populare, niște soldați s-au adăpostit într-un atelier de ceai din Fujian, întrerupând astfel producția de ceai verde și de ceai oolong, cele două tipuri de ceai consumate atunci în țară.

Frunzele de ceai s-au uscat și s-au oxidat la soare. După plecarea soldaților, atelierul și-a reluat activitatea și a descoperit frunze de ceai mai aromate și mai proaspete. Așa s-a născut primul ceai negru, Lapsang Souchong (care înseamnă „frunze tinere de ceai din munții înalți”).

Negustorii olandezi au descoperit acest ceai în 1610 și l-au introdus în Anglia în 1658. Ulterior, englezii l-au promovat în coloniile lor, mai ales în India, contribuind astfel la popularizarea lui în întreaga lume.

La începutul secolului al XIX-lea, o a doua varietate de ceai, Camellia sinensis var. assamica, a fost descoperită în India. Aceasta este deosebit de potrivită pentru producția de ceai negru.

Englezii au înființat apoi plantații ale acestei varietăți la Darjeeling, în India, și au continuat să exporte ceaiul negru în întreaga lume, inclusiv în coloniile lor. De aceea, ceaiul negru din varietatea Camellia sinensis var. sinensis este mai răspândit în China, în timp ce India favorizează Camellia sinensis var. assamica.

Astăzi, ceaiul negru este produs în numeroase regiuni ale lumii. În mod paradoxal, cei mai mari producători de ceai negru nu sunt China, „țara natală” a ceaiului, ci India, Sri Lanka și Kenya.

De ce este numit ceai roșu în China?

În China, ceaiul numit în mod obișnuit „ceai negru” în țările occidentale este denumit, de fapt, „ceai roșu” (红茶, hóngchá). Această diferență de terminologie ține de culoarea infuziei, nu de cea a frunzelor de ceai. Odată infuzat, ceaiul roșu capătă o nuanță caracteristică roșu-aurie. În China, categoriile de ceai sunt descrise în funcție de culoarea infuziei: alb, verde, galben, roșu și negru. Termenul „ceai negru” în China (Hei Cha) desemnează, de fapt, o categorie complet diferită de ceai, fermentată și cu o culoare aproape neagră atunci când este infuzată.

Folosirea termenului „ceai negru” pentru a desemna ceaiul roșu este probabil legată de istoria comerțului cu ceai. Înainte ca diverse tipuri de ceai să fie exportate din China, existau mai ales ceaiul verde și un tip de ceai oolong chinezesc numit Bohea. Cuvântul „Oolong” (Wu Long) se traduce literal prin „dragon negru”, iar termenul „ceai negru” a fost folosit, așadar, pentru a-l desemna. Când ceaiul roșu a devenit mai popular, denumirea de „ceai negru” a rămas.

Pe lângă ceaiul roșu, China este renumită și pentru alte tipuri de ceai, în special ceaiul verde, ceaiul alb, ceaiul oolong și ceaiul Pu’er. Fiecare dintre aceste ceaiuri are caracteristici unice, metode proprii de preparare și regiuni specifice de producție. Ceaiul verde este cunoscut pentru proprietățile sale antioxidante, ceaiul alb pentru finețea și subtilitatea sa, ceaiul oolong pentru complexitatea sa aromatică, iar ceaiul Pu’er pentru profunzimea și caracterul său pământiu.

Care este diferența dintre ceaiul negru și ceaiul verde?

Așa cum îi sugerează originea, ceaiul negru trece printr-un proces de oxidare mai lung decât ceaiul verde. În timpul acestui proces, oxigenul interacționează cu pereții celulari ai frunzelor de ceai, făcându-le să capete nuanțe brune sau negre. În schimb, la producerea ceaiului verde se urmărește limitarea cât mai mult posibil a oxidării frunzelor, pentru a păstra o culoare mai deschisă.

Gradul de oxidare influențează și gustul, și aroma ceaiului. Astfel, ceaiul negru are o aromă mai bogată, cu note malțate, fructate, caramelizate, uneori chiar afumate sau condimentate. Aroma ceaiului verde este mai delicată, cu note vegetale, ierboase sau de alge.

În plus, deoarece este mai oxidat, ceaiul negru poate fi păstrat mai mult timp decât ceaiul verde.

Cum se infuzează și se savurează ceaiul negru?

Fiecare varietate de ceai negru are propriile cerințe în ceea ce privește temperatura și timpul de infuzare. Este recomandat să consultați vânzătorii de ceai sau să urmați instrucțiunile de pe ambalaj. Ca regulă generală, ceaiul negru se infuzează la o temperatură mai ridicată (între 90°C și 100°C) și pentru o perioadă mai lungă (între 3 și 5 minute) decât ceaiul verde.

Dacă nu aveți la dispoziție un instrument pentru a măsura temperatura, este suficientă apa adusă la punctul de fierbere. În plus, este important să respectați proporțiile dintre ceai și apă: în general, 240 ml de apă la aproximativ 2 grame de ceai. Ideal este să folosiți apă de izvor. Nu uitați să acoperiți ceaiul în timpul infuzării, pentru a păstra căldura, și evitați să îl lăsați prea mult la infuzat, deoarece poate deveni amar și astringent.

Frunzele de ceai negru de bună calitate pot fi refolosite pentru mai multe infuzii. La fel ca în cazul ceaiului verde și al altor tipuri de ceai, este de preferat să fie savurat simplu, fără adaosuri, pentru a-i aprecia pe deplin savoarea. Totuși, puteți adăuga zahăr, lapte, smântână sau chiar gheață, pentru a varia gustul.

Pe scurt, ceaiul negru oferă o mare varietate de gusturi și arome, iar modul de preparare poate fi adaptat în funcție de preferințele dumneavoastră. Nu este doar delicios, ci se potrivește și multor moduri de servire.

Cum se folosește ceaiul negru în bucătărie?

În țările occidentale, ceaiul negru este folosit frecvent în deserturi și stă la baza unor ceaiuri celebre precum English Breakfast și Earl Grey. În schimb, în bucătăria asiatică, ceaiul negru este versatil și se integrează la fel de bine în rețete dulci, cât și în preparate sărate.

Este ingredientul-cheie din numeroase băuturi asiatice cu lapte, precum bubble tea din Taiwan, ceaiul Chai din India, ceaiul Yuanyang din Hong Kong, ceaiul Cha Yen din Thailanda și Teh Tarik din Malaezia. Poate fi, de asemenea, amestecat cu suc de lămâie pentru a crea Trà Chanh din Vietnam.

Ceaiul negru își găsește locul și în preparatele sărate. De exemplu, în bucătăria indoneziană, este folosit drept condiment pentru satay, de unde și satay-ul cu ceai negru. În bucătăriile chineză și taiwaneză, este folosit pentru a pregăti delicioase ouă cu ceai negru, numite Chaye Dan sau Cha Yip Dan în chineză.

Bine preparat, ceaiul negru poate da preparatelor o aromă pe cât de plăcută, pe atât de atrăgătoare.

Care sunt beneficiile ceaiului negru pentru sănătate?

Bogat în antioxidanți, ceaiul negru este, la fel ca alte tipuri de ceai, benefic pentru organism. Contribuie la menținerea sănătății cardiovasculare și intestinale, la gestionarea diabetului, obezității, hipertensiunii arteriale și problemelor digestive, la scăderea nivelului colesterolului LDL, precum și la combaterea cancerului. În plus, poate îmbunătăți concentrarea, oferind o energie mai constantă decât cafeaua. Uneori, poate fi folosit și pentru clătirea părului, pentru a-i intensifica nuanța și a preveni căderea acestuia.

Totuși, aveți grijă să consumați ceai negru cu moderație, adică aproximativ 2–3 căni pe zi. Dacă depășiți această limită, riscați să vă confruntați cu probleme precum diareea, constipația, anxietatea, urinările frecvente, glaucomul sau convulsiile.  

Unde se cumpără ceaiul negru și cum se păstrează?

Puteți cumpăra ceai negru din magazine specializate în ceaiuri chinezești sau indiene ori online. Este recomandat să cereți informații de la vânzători despre aromă, metodele de infuzare și beneficiile pentru sănătate ale ceaiului pe care îl alegeți.

Odată cumpărat, păstrați ceaiul într-un loc ferit de lumină, umiditate și mirosuri puternice, precum cele de condimente sau cafea. Dacă este păstrat corect, ceaiul își poate menține calitatea timp de până la doi ani.